Războiul de la Nistru trăit de jurnaliști

De obicei, amintirile despre războiul de pe Nistru se leagă de cele ale combatanților. Puțini sunt cei, însă, care fac conexiune între acest război și cei care au făcut reportaje despre mersul evenimentelor, despre desfășurarea acțiunilor și situația de pe câmpul de luptă. Reporterii de război, Valentina Ursu, astăzi reporter la Radio Europa Liberă și Nicolae Pojoga, profesor de fotojurnalism, deși pe poziții diferite au fost cot la cot cu combatanții și au devenit martorii și cronicarii evenimetelor flagelului militar din 1992.

Deși, povestea fiecăruia în acest război pare a fi identică, ele au percepții diferite. Fotojurnalistul Nicolae Pojoga, pe care l-am întâlnit la expoziția, ”Memoria unui război nedeclarat”, din incinta Muzeului Național de Arheologie și Istorie a Moldovei, dedicată celor 20 de ani de la războiul de pe Nistru, își amintește că vestea războiului l-a prins săpând în grădină, ”…deși eram în cunoștință de cauză ce se întâmpla, pentru că fusesem pe la Tiraspol, atunci am auzind la radio cuvântarea președintelui Mircea Snegur”. Își amintește că doar cu ceva timp înainte venise din Crabah, unde a fost la fel jurnalist de război timp de o lună jumătate. ”Lucram la agenția Moldpres și am devenit reporter de război la ziarul Oastea Moldovei, …aveam permis pentru zona de conflict de la Ministerul de Interne, astfel, dimineata eram la război, seara eram acasă… jumătate de oră prin Vadul lui Vodă, până la Bender, dura cam o oră”.

Valentina Ursu, unica femeie reporter de război, își amintește că a devenit cronicarul conflictului armat pe când activa în cadrul departamentului Actualități la Radio Moldova „…a fost un fel de îndeplinire a misiunii de jurnalist…, trebuia de elucidat conflictul armat, o zonă cu mare risc, adevărul că puțini colegi de breasla se încumetau să meargă acolo.., peste ani îmi puneam și eu întrebarea dacă trebuia să merg acolo sau nu… astăzi poate aș judeca altfel. Categoric aș merge și acum, dar Doamne ferește să se mai întâmple o asemenea tragedie…”. Deși zilele unui reporter în război arătau diferit ele începeau identic ”…mergeam cu noaptea în cap, dacă trebuia sa ajungi pe la platoul Cocieri , mergeai pe la Moldovata, după care iți mai trebuiau încă 2 ore ca să reușești să te întorci la Chișinău pentru că dotarea tehnica a unui reporter era diferită de cea de astăzi. Trebuia să culegi informația, să aduni înregistrari, să revii și la Chișinău…, deși am folosit și telefonul pentru relatari in direct, deseori făceam transmisiuni în direct de la fata lociului, de pe campul de lupta, fie din biroul președintelui raionului Criuleni, fie de la primarul de Cocieri, fie de la comisariatul de poliție din Tighina. Mergeam dimineața și de multe ori uitam de mine, uitam să și mănănc… Nu aveam nicio frică,poate că am cunoscut atâta lume bună, adevărați partioți ai acestui pământ, timpul trecea foarte repede…”

… eram simpli spectatori…”

Nicolae Pojoga își amintește că în comparație cu cei care luptau, reporterii de război erau doar spectatori ”… mergeam cam peste tot, vorbeam cu unul cu altul… erau cam supărați pe noi care umblam încolo-încoace, blazați cu camera de fotografiat la gât… Eram mesagerul părților, a ceea ce se întâmpla la Chișinău, în Parlament și acolo, în tranșee, misiunea mea nu mi-a fost clară, nu mii clară nici astăzi… Valentina Ursu, se crede că a fost avantajată ca reporter de război ”…M-am simțit chiar favorizată pentru că printre bărbați o femeie, am ajuns în zonele de risc, în tranșee etc. Soarta era de partea mea, pentru că puteam să obțin informații, acum bănuiec că un bărbat mai greu le-ar fi obținut. Mulți dintre combatanți mi-au devenit prieteni, cunoștințe bune, de fiecare dată când reveneam nu imi era greu să găsesc să îmi vorbească cum a decurs o operațiune, cum s-au mobilizat, cum au făcut pași înapoi…”.

…Moartea la război nu este ca în filme…”

Duritatea războiului constă în moartea pe care o vezi în fiece clipă. Moartea este cea care te marchează ireversibil – acesta este mesajul cronicarilor de război. Valentina Ursu spune că a văzut atâtea secerături de vieți omenești, cazuri peste cazuri, începând cu Coșnița, Cocieri, Tighina. ”…Cele mai sângeroase lupte sau dus la Tighina, unde ostașii, de 18 ani, au venit chiar nepregătiți, habar nu aveau cum să lupte într-un conflict armat, pe lângă faptul că erau tinerei și nepricepuți, au mai fost lăsați și în voia sorții. Îmi amintesc ceai mai sângeroasă duminică, pe 19 iunie, la Tighina, care chiar m-a marcat, pentru că vedeam cum săreau capurilile, mâinile, picoarele și cum peste cei răpuși de gloanțele inamicilor, treceau buldiozerele… De frică, au fost și mulți care fugeau de pe câmpul de mucă și care azi se dau mari politicieni și lideri de formațiuni politice…”. ”Vara, la Tighina am nimerit într-o încercuire și nu prea vezi ieșire, trag din toate părțile, și nu trebuești nimănui… Am văzut cum au murit lângă mine, este îngrozitor și înjositor… Am avut norocul să nu pun mâna pe armă, să nu trag, deși, acum, peste atâțea ani, am coșmaruri legate de momentul când am fost în încercuire… frica, e mare, e mare și ea vine foarte târziu… La război nu există sentimente, nu există viață, nimic personal, asta este cel mai devastator sentiment”, cu greu ne vorbește Nicolae Pojoga.

…Chișinăul nu avea idee ce se întâmpla acolo…”

Ambii reporteri afirmă că ceea ce se întâmpla pe Nistru nici pe departe nu se știa în capitala țării. Nicolae Pojoga menționează că era de la cer la pământ, ”Chișinăul nu avea idee ce se întâmpla acolo, răceală, fără mâncare, uneori fără muniții… Combatanții nu au simțit umărul Chișinăului, asta e o tragedie mare – aici erau serbări peste serbări, discoteci, acolo se murea…”. ”…În multe cazuri nu s-a cunoscut realitățile de acolo și ceea ce se vorbea aici. Concluzia pe care am tras-o este că în anturajul conducerii de atunci erau persoane care nu informau obiectiv ceea ce întâmpla acolo. Constrastul cel mai mare era că acolo se împușca, la trei combatanți le revennea o singură armă, iar la Chișinău erau discoteci de dimineață până seara. Inclusiv copii marilor demnitari se distrau în baruri, și discoteci…” spune Valentina Ursu.

Combatanții războiului de pe Nistru nu știau pentru ce luptă…”

Și Nicolae Pojoga și Valentina Ursu susțin că cei care au luptat în războiul de pe Nistru nu și-au știut cu adevărat adversarul sau înpotriva cui luptă. ,,În comparație cu cei din Carabah, care erau mai motivați psihologic, având la bază factorul etnic, religios, combatanții noștri nu știau să-și definească pentru ce luptă – pentru separatiștii dracului! De partea cealaltă a Nistrului erau mai pregătiți, ei luptau împotriva fascismului românesc, împotriva naționalismului – vector care este important într-un război”, ne spune Nicolae Pojoga. ,,Este adevărat că moldovenii au avut un dușman foarte puternic, au venit o sumedenie de elemente criminale, cărora li se plătea pe atunci câte 1000 de dolari americani, o sumă importantă pe atunci, inclusiv Armata a 14-a cu un efectiv militar și armament de ultimă oră. Cei care au venit spuneau că noi căutăm români și trebuie să distrugem națiunea…”, ne relevă Valentina Ursu.

…Războiul de pe Nistru dacă a și fost câștigat a fost câștigat doar prin propaganda și ideologia pe care o făcea mass-media din Rusia…”

Valentina Ursu ne spune că propaganda rusă în războiul de pe Nistru a fost decisivă în pierderea războiului de către moldoveni. ”Cunoaștem foarte bine Maiacul, de la Grigoriopol, care de dimineață până seara spuneau că vin românii că tancurile românești au ajuns la Nistru …”. Nicolae Pojoga crede că într-un război există atâtea controverse ”… război ideal nu există, pe o tablă simplă de șah nu înțelegi care este orchestra forțelor…”.

…Noi vă lăsăm în pace aduceți un borcan cu vin…”

De multe ori, în orice război, există discursul nonverbal al celor care luptă. Cronicarii de război, Valentina Ursu și Nicolae Pojoga, au surprins acest discurs. ”Acum știu bine că existau și parlamentari care au negociat anumite lucruri peste capul celor mai mari, anumite pause cum ar fi cele de Paști, de Crăciun. Am fotocopii care arată negocierea închiderii focului, documente care au fost semnate de generali care au luptat în Afghanistan, și iată în războiul de pe Nistru s-au pomenit luptând unul împotriva altuia… dar au găsit limbă comună, se punea mare speranță în acel armistițiu…, însă acesta nu a plăcut…”, ne vorbește Nicolae Pojoga. Valentina Ursu ne relatează că ”…începând cu luna martie până în iunie, participam și la negocieri care se purtau între partea moldovenească, partea rusă și partea transnistreană. În multe cazuri ei găseau limbaj comun. Înțelegeau că acel război era impus și nu se merita să se încaiere mai tare, se împăcau, semnau concilieri… Îmi aduc aminte pe la mănăstirea Neamț, ei spuneau, noi vă lăsăm în pace aduceți un borcan cu vin și dați să bem câte un păhar de vin. După aceasta în unele segmente de securitate, un armistițiu dura câteva zile, dar apăreau provocatori și acele ordine de sus că trebuie să tragă…”

Combatanții de pe Nistru – oameni ai nimănui…”

Atât Valentina Ursu cât și Nicolae Pojoga afirmă că cei mai nedreptățiți de pe urma războiului depe Nistru sunt combatanții. ”… Vai de mine cât sunt ei de nedreptățiti, nemulțumiți, marcați… un indice este multitudinea de organizații de război care nu se înțeleg… În opinia statului ei cer prea mult, în opinia combatanșilor statul nu le-a oferit nimic. Din păcate un contract între stat și combatant nu a existat, nu există și nu va exista”, spune Nicolae Pojoga. ”Am văzut moartea cu ochii, dar plâng de milă multor combatanți care astăzi își pun capăt zilelor nefiind război. E o mare tragedie pentru Republica Moldova și ar trebui să dea bătăi de cap guvernanților… Combatanții ajunși la limita sărăciei își pun capăt zilelor. Nu e vorba de unul ci de zeci, sute care au ajuns la limita disperării”, mai adaugă Valentina Ursu.

Atât Valentina Ursu cât și Nicolae Pojoga și-au valorificat munca de reporteri de război în mai multe lucrări. Valentina Ursu a publicat lucrarea Râul de sânge, în mare parte o culegere de reportaje de la războiul de pe Nistru. Nicolae Pojoga a participat cu expoziții de fotografii pe tema războiului la Sibiu, New York, București, Tokio. Regretul ultimului este că nici un combatant nu se regăsește în fotografii, însă explicația acestui este că aceasta este peste tot, în toate războaiele, sunt niște lucruri care nu se întâlnesc.

Din spusele Valentinei Ursu, pentru relatarea evenimentelor de pe Nistru au fost antrenati doar 5 reporteri: ea, fotografii Tudor Iovu si Nicolae Pojoga, regretatul Sandu Gherman de la Moldova1 si cineastul Voctor Bucataru.

                                                        Pentru Scoala de Studii Avansate in Jurnalism, Lidia Prisac

Advertisements

About magazinexenon

I have a son
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s