,,Generația pierdută a conflictului transnistrian”

Anul acesta se împlinesc douăzeci de ani de la declanșarea conflictului armat din raioanele de est ale republicii. Bilanțul acestui conflict sîngeros rămâne la fel de negativ chiar și după douăzeci de ani: un focar politic în estul țării, mii de eroi care luptă un al doilea război- pentru dreptul la existență, invalizi cu o pensie de 1000 de lei, văduve și copii fără locuințe acordate de stat și zeci de organizații ale veteranilor care numai la veterani nu se gândesc.

Echipa SSAJ a realizat o serie de materiale și a reflectat viața veteranilor războiului de la Nistru după douăzeci de ani.

,,M-am întors de la conflict în scaunul cu rotile. Soția a mai stat cu mine încă 2 ani, după care a luat copilul și au plecat. Acum locuiesc cu tata care este țintuit la pat.” Paul Bezniuc, 45 de ani.

,,Cînd am rămas fără braț, soția era însărcinată în a doua lună. Acum singur cresc trei copii, soția m-a lăsat.” Veceslav Latonov.

A fost scutit de drepturile părintești, a rămas fără casă și fără serviciu dar vrea să facă un muzeu dedicat conflictului transnistrian, unde să se adune cu ,,frații de armă”. Anatolie Țârțână.

Află din ce cauză există atâtea asociații de veterani și nu împărtășesc o viziune comună. De asemenea, află și viziunea jurnaliștilor aspectele conflictului prin punctele de vedere precum și conflictul văzut din prisma jurnaliștilor de război.

,,Mă simt trădat și uitat de stat”

de Olga Lavric

Paul Bezniuc, are 45 de ani și este veteran al războiului de pe Nistru

Cînd spun 2 martie, spun Cocieri, localitatea unde a început războiul și unde s-au dat cele mai încordate lupte din ‘92, precum și localiatatea unde cei mai mulți dintre camarazii mei și-au dat viața pentru libertatea țării noastre…”

Așa a început a depăna amintirile despre război veteranul Paul Bezniuc. În ’92, avea 25 de ani, o soție tînără și o fetiță de cîteva luni, abia începea să se bucure cu adevărat de viață. Războiul însă i-a schimbat viața, acasă a revenit fără ambele picioare.

,,Rostul unui bărbat este să-și construiască o casă, după care să o apere…”

”Lucram la Uzina Metalurgică din Chișinău, acolo am primit citația, a doua zi, nici 7 nu era, cînd au venit de la Comisariatul Militar doi polițiști și mi-au spus să mă prezint la 8 la Comisariatul de la Ciocana, m-au înregistrat și pe urmă cu mai mulți băieți ne-au urcat în mașină și ne-au dus direct pe poziție”. A luptat cel mai mult pe platoul de la Cocieri, dar în iunie a fost mutat la Coșnița, apoi la Dubăsari. La început nu aveau destul armament, împărțeau doi o armă, și aceea de vînătoare. ,,De cealaltă parte, rușii și cazacii aveau muniții din cele adevărate, grenade, mitraliere, tancuri, astea doar nu sunt jucării, uneori te vârai în pamînt și nici nu puteai să miști capul că puteai să rămâi fără el.” Cu toate că a avut și are încă de suferit de pe urma războiului, luptătorul spune că nu regretă nimic. Cu un zîmbet trist, bărbatul spune: ,,Care este rostul bărbatului pe pămînt? Să construiască o casă, o familie, după care toată viața să o apere, nu-i așa?”

„Aveam senzația că suntem trădați!”

La o distanță de 20 de ani, eroul spune că pe întreaga perioadă cît a ținut războiul se simțeau trădați. ”Pe front toate ordinele se dădeau în rusă, uneori chiar ne revoltam. În plus, unii dintre comandanții noștri erau foști colegi de academie cu șefii separatiștilor și se întâlneau periodic, iar noi aveam senzația că suntem tradați și folosiți.” Bărbatul spune că după ce Snegur și Elțân au semnat acordul de pace, cei mai trădați s-au simțit localnicii din zona de conflict. ,,Noi toți am cerut trupe pacificatoare de la ONU, dar ei ne-au dat rușii, cazacii și ucrainenii cu care am luptat și care pînă în ziua de azi se află pe teritoriul Transnistriei”.

Mutilat la strîngerea grenadelor rămase după război

Dacă în timpul războiului a fost ferit de pericole, atunci la sfîrșitul acestuia s-a întîmplat nenorocirea. Era pe platoul de la Cocieri, aduna grenadele rămase, erau grenade pe care le ridicau cu tehnică specială și altele pe care doar cu mîna le puteau lua. Nu a observat una și a călcat pe ea. Ambele picioare i-au fost retezate. ”Cînd a explodat, nu am simțit nimic, aveam senzația că mi-au amorțit picioarele. Nu simțeam durerea deloc, singur mi-am legat picioarele și apoi colegii m-au dus la spitalul de la Vadul lui Vodă, după care am fost transferat la spitalul din Chișinău în care am stat aproape un an.”

După război a trebuit să ia viața de la capăt

Întors acasă într-un scaun cu rotile, Paul a fost nevoit să ia viața de la capăt. Acum locuiește cu tatăl său, care este imobilizat la pat într-un apartament cu două camere din sectorul Ciocana. ”După ce am venit din spital, soția mea a mai stat cu mine încă 2 ani, după care a luat copilul și au plecat, era tînără și nu vroia să-și petreacă viața lîngă un invalid. O înțeleg și nu o judec”, a adăugat bărbatul. Soția și-a refăcut viața, fiica însă nu a uitat de el și vine des să-l vadă. Emoționat, m-a rugat să-i dau telefonul mobil de pe frigider. L-a deschis și mi-a arătat o poză, pe ecran era nepoțica sa Cătălina. ” Cînd vine ( n.r fiica) cu nepoțica să mă viziteze, sunt cel mai bucuros”, spune bărbatul. Viața este grea, spune Paul, dar nu se plînge de nimic, îi mulțumește lui Dumnezeu că s-au găsit oameni cu sufletul mare care l-au ajutat să-și procure din România proteze pentru ambele picioare. Prin casă nu le poartă  ca să nu le uzeze, le pune doar cînd iese la plimbare sau cînd se duce la magazin, sau la oficiul poștal pentru a lua pensia și pentru a achita serviciile comunale, povestește veteranul.

Uitat de stat, dar ajutat de camarazi

Singurii care îl mai vizitează pe Paul, cu excepția rudelor, sunt foștii camarazi de război

Singurii care îl mai vizitează pe Paul, cu excepția rudelor, sunt foștii camarazi de război

”Cît a fost Snegur la putere, a mai fost cum a fost, dar de atunci încoace am fost total uitați și respinși de stat, trăiesc acum cu tata doar din pensiile noastre de invalizi și din compensații”, spune Paul. La întîlnirea pe care am avut-o cu Paul au fost prezenți și cîțiva din foștii lui camarazi, aceștia sunt singurii, cu excepția fiicei și surorii, care îi mai calcă pragul pentru a-l întreba de sănătate și a vedea ce mai face. Sergiu Tătaru, camarad de război al lui Paul, spune că statul își amintește de ei doar pe 2 martie, după care un an de zile uită de existența lor. Cu ajutorul foștilor colegi, Paul și-a facut reparație în apartament și și-a instalat o centrală autonomă. ”Am vrut să iau un credit de la bancă pentru a putea face reparație în apartament, dar nu am putut. De la primărie au zis că ei mi-ar putea semna garanția, dar că eu nu voi putea oricum obține creditul, deoarece venitul meu lunar este foarte mic. Am o pensie de doar 1200 de lei, așa că am renunțat. Statul oferă bani pentru veteranii razboiului de pe Nistru, doar că ei nu ajung la noi, cei care cu adevărat am luptat pentru independența țării noastre”, spune bărbatul.

Sergiu Tătaru, prezent la discuția noastră, spune că au apelat de zeci de ori la guvern și primărie pentru a-l ajuta pe Paul, dar fără niciun rezultat. ” Era cît pe ce să ne luăm la bătaie cu cei de la primărie pentru că nu vroiau să ne dea autorizația de a instala centrala autonomă. După multe certuri, am obținut-o. Pentru vopsea, teracotă, geamuri termopan și uși am apelat la agenții economici, doar ei ne-au ajutat, statul ne-a oferit doar niște lucrători care au făcut lucrul după cum vedeți, dar mulțumim că am putut să-l ajutăm măcar cît de cît”, a mai adăugat Sergiu.

Veteranii războiului de pe Nistru interpretează o melodie în memoria eroilor căzuți la datorie

În memoria eroilor căzuți în războiul din ‘ 92

Războiul i-a unit pe viață pe cîțiva luptători din ’92. De fiecare dată cînd au posibilitate, aceștia își dau întîlnire în apartamentul lui Paul Bezniuc de pe str. Voluntarilor 16/1. Aici își deapănă amintirile, își spun unul altuia necazurile și cîntă melodii dedicate eroilor care au căzut pe cîmpul de luptă. Fiecare luptător care și-a dat viața pentru integritatea țării are o melodie care îi este dedicată. Gicu Afrontii, veteran și interpret, este cel care compune melodiile pentru bravii luptători. ”De multe ori mamele și soțiile îndurerate compun poezii pentru fiii și soții care nu s-au mai întors acasă de pe cîmpul de luptă. Durerea lor este prea mare și de aceea cel mai ușor le este să o aștearnă pe o coală albă. Mi le transmit și eu le compun melodiile, după care le înregistrez”, spune Gicu.

Ascultă aici melodia

La despărțire, Paul, dar și ceilalți veterani prezenți, au spus că nu vor participa la acțiunile pe care le vor organiza autorițățile pe 2 martie.

„Pentru ce să ne ducem? Pentru o masă de pomenire și o medalie de 15 lei? Pentru a-i vedea pe cei care se ascundeau prin poduri și fugeau de dușmani, iar acum stau cu medalii pînă la genunchi și case cu trei etaje? Avem mîndrie și nu avem nevoie de mila nimănui și sunt sigur că și veteranii prezenți azi în casa mea sunt de acord cu ceea ce am zis,” a spus Paul Bezniuc.

Anatolie Tîrțînă, un combatant al generației pierdute

de Mariana Cotovițchi și Veronica Marin

Anatolie Tirtina este unul dintre voluntarii de razboi. El ne-a povestit cum a ajuns pe cimpul de lupta, momente din acele timpuri si in ce s-a transformat viata lui dupa razboi.

Și mâine dacă ar trebui aș lupta pentru patrie, ,,Pentru Moldova mea”

de Diana Spătărel

                                                                                  Grigore Bădașcu în vîrstă de 55 de ani din satul Telița, Anenii Noi. Si-a apărat țara cu armele în mîna ca voluntar in 1992, unde a si fost mutilat.

Grigore Bădașcu(55 ani)este unul dintre puţinii moldoveni dinTelița, Anenii Noi, care, în 1992, s-a ridicat cu arma înmînăîmpotriva separatiştilor transnistreni care invadaseră Tighina.Deșifostuleroua rămas doar cu protezele și pensiilemizere acestasusținecădacăar trebui, ar mai lupta odată. La20ani de la război, bărbatul afirmă căse simte ca un obiect folosit şi spune că nu mai are încredere în guvernările de la Chişinău.

Grigore Bădașcu a fost mutilat la un razboi nedeclarat. Azi, după două decenii de la evenimentele de pe Nistru, bărbatul afirmă că se simte ca un obiect folosit şi spune că nu mai are încredere în guvernările de la Chişinău.

În 1992, Grigore Bădaşcu avea 35 de ani şi locuia însatulTeliţa, Anenii Noi. A plecat să-şi apere satul de cazaci şi separatişti, dar a revenit acasă fără un picior şi omînă.A fost grav rănit în prima zi de confruntări armate de la Tighina. „Era 19 iunie.Eramla vulturul de la Bender ( monumentul de lîngă cetate) .Dupăun schimb de focuri cuseparatiștiiaînceput săplouă.

Brusc s-a lăsatoliniștedemormîntîncîtsepăreacătimpul a facut pace. M-am urcat într-o blindată cu şenile.Cînddeodatăam auzit o bubuitură,ne-a nimerit o grenadă. N-am simţit nimic atunci.Un combatantmi-a spus că nu mai am omînăşi nici un picior.Sîngelețișneapîraie.Mil-a opritcinevacu nişte curele”, îşi aminteşte Grigore “, Drumul spre cetatea fost ultimul care l-afăcutîn Transnistria, spuneeroul.Cum a ajuns la spital nu-șiamintește.După trei operaţii în care medicii au reuşit să-l scape de cangrenă, a revenit acasă,o ,,bucata de om” cum se exprimăluptătorulde la Nistru. „La două săptămâni de la intervenţie, mergeam deja într-un picior. Când m-am ridicat prima dată am căzut pe spate pentru cănu amconștientizatcă-milipseșteun membru…(suspină)Atunci mi-am crăpat osul de la mână amputată”, spune Grigore Bădaşcu.Trebuia săînveţesăseţinaîntr-un picior,și sătrăiascămai departe.

47 lei pentru vitejie

Infirmitatea lui fizică însă e mai puţin dureroasă decît durerile provocate de uitarea statului pentru care a luptat.Al doilea deceniueroultrăieșteun alt război în care luptă pentru drepturile sale.,,Moldova este ţaracare-şi batejoc de eroii săi. Luptătorii din războiul transnistrean sunt cei mai defavorizaţi dintre toţi veteranii. Cine nuvroiasă-şi apere localitatea?”, se întreabă bărbatul. A plecat să se încorporeze. „M-au trimis la Floreşti cu alţi4băieţi dinsat, povesteşte el.Cei care au luptat au rămas nedreptăţiţi.Trebuie să luptamîn continuare ca să obtinemceva. Iar ceimorți, crede acesta, căar muriîncăo data de ruşinevăzîndce comportament au guvernanţii faţă de familiile lor.Întrebatde pensie, face glume pe seama atenţiei primite. „Din 1992 şi până în 1999 am primitcîte47 de lei pensie ca invalid de război. Acum, Guvernul îmi dă lunar 1.000 de lei ca invalid de gradul I şi încă 600 caveteran al conflictuluidelaNistru. Încă 200 de lei primesc anual de ziua invalizilor şi 160 de lei compensaţii”, enumeră combatantul.

Grigore a primit de la stat o proteza ce ii provoaca durere și răni. Și-a facut de unul singur o proteza pe care purtat-o de-a lungul anilor, dar care s-a uzat in timp.

,,Autorităţilecarecunoștințaîn loc de medalie,mi-au dat o proteză pe care s-opoartenumai ei.”

Chiar dacă ar vrea să uite de război,mersul încetinitșiproteza primită de la stat îi aminteşte în fiecare zi că acum 20 de ani s-a dus să-şi aperepatria, care astăzi a uitat de el. ,,Am luptat pentruțarași integritatea ei. Autorităţilecarecunoștințăîn loc de medalie,mi-au dat o proteză pe care s-opoartenumai ei. Îmiprovoaca durere şirăni. Mi-am făcut eu una şi am purtat-o 18 ani, dars-a uzat șinu mai e bună”, povesteşte fostul voluntar.

Retrăieşte războiul în fiecarezi

Dimineața se trezea cu gîndul că pînă la sfîrșitul săptămînii trebuie să facă 100 de euro pentru medicamentul ce o mai ținea în viața pe soția sa.

A învăţat să taie lemnele şi chiar să conducă tractorul cu proteza.Era motivat degîndulcătrebuie săsupravețuiascăși sa-șiîntreținăcei trei copiișisoția bolnavăde cancer care era pe patul de moarte.Cu timpul şi-a vîndut porcii, vaca, calul şi căruţa şi şi-a făcut lemne de foc din copacii din grădină. Nu mai aveanimic în ogradă.Nu mai ducea contul zilelor. Nu maisimțeagustul apeișicăldurasoarelui,îșiaminteșteGrigore.Dimineațase trezea cugîndulcăpînălasfîrșitulsăptămîniitrebuie săfacă100 de euro pentru medicamentul ce o maițineaînviațapesoțiasa.Însăinevitabilul s-a produs… Astăzi doarcopiiiîi trec pragulcasei. Chiar şi aşa, spune că ar luptașimîine,dacătrebuiepentru patrie,pentru„Moldovalui”.

,,Doi martie- nu vreau să-mi aduc aminte de această zi”

de Aida Cotruță

Veaceslav Platonov,veteran al războiului din 1992 din R.Moldova. foto A.Cotruta.

Veaceslav Platonov a luptat în războiul din 1992 în urma căruia a rămas fără un braț și s-a ales cu deficiențe de auz. A luptat pe diferite platouri: Coșnița, Bender, Cocieri… În momentul inițierii conflictului își făcea serviciul în brigada de misiuni speciale „Fulger”.

„Lîngă noi a avut loc o explozie. Ne-a aruncat în aer pe toți. Unii nu s-au mai ridicat, alții au rămas cu contuzii, mie explozia mi-a luat mîna și auzul. Vreau să uit această zi! Ne întîlnim cu băieții pentru a comemora colegii. Este ziua de doliu. Nu ne place să vorbim despre război, îi pomenim pe cei decedați – și atît.”

Ura cauzată de război

A avut o soartă grea. Părinții erau originari din satul Gâsca raionul Căușeni. El își făcea serviciul și în momentul inițierii conflictului transnistrean și fost chemat la luptă.

A luptat în partea dreaptă apărîndu-și mama, prietenii, țara, ca un adevărat fecior al neamului, iar de cealaltă parte luptau ceilalți și printre acei ostași erau și ei-verișorii lui cu care copilărise împreună și care erau „acelaș sânge”.

„După război ne-am întîlnit la o înmormîntare. Toate neamurile mă priveau ca pe dușman. Nici fratele nu mi-a întins mîna. El m-a acuzat pentru luptă. Toți se uitau cu ură și nu vroiau să se salute cu mine. Vroiam să vorbesc cu ei, dar mă evitau. Peste o perioadă de timp ne-am întîlnit și am inițiat discuția. Fratele, pare-mi-se m-a înțeles, dar oricum relația este rece.”

Vinovat în toate

 Cînd a rămas fără braț, soția era însărcinată în a doua lună. Acum are trei copii, dar îi crește fără soție. Ea la abandonat și l-a lăsat să-i crească de unul singur. Ultima dată a fost acasă pe 25 decembrie. „Așteptăm 8 martie poate va veni iarăși și-i v-a face un cadou fetiței ” spune cu speranță soțul în așteptarea soției.

Sașa, fiica lui Veaceslav are doi ani și trei luni. foto Aida Cotruța

„Mama”-zice ea și întinde mînuțele pentru a fi luată în brațe. Se lipește de piept și începe a fredona o melodie de somn.

Veaceslav de cîteva ori a încercat să dea fetița mamei, dar a refuzat s-o ia. „ Mă gîndeam că poate i-a trece și s-a întoarce acasă, dar nu vrea. Am iertat-o demult. Ea a zis că eu sunt vinovat în situația creată. Dar care este vina mea? Cel mijlociu ar vrea să se ducă să stea la maică-sa, dar îi permit numai în vizită. Îi țin lîngă mine, fiindcă acolo au libertate, dar aici este mai strict, au responsabilitate. Trebuie să meargă la școală.”

După cum se cuvine unui ostaș, să-l caracterizeaze disciplina și datoria față de patrie, Veceslav, se străduie să educe aceste trăsături și în urmașii săi.

Feciorul Costel învață la școala de cadeți, iar Marcel mijlociul este „mâna lui cea dreaptă” în sensul adevărat al cuvîntului, deoarece el îl ajută la toate treburile casnice. „ Băieții îmi pregătesc toate cele necesare pentru a prepara un borș sau o altă mîncare și eu apoi, le îmbin pe toate.”

24000 euro la care nici nu pot visa…

Pensia lunară de la MAI pe care o primește Veaceslav 2650 lei îi acoperă cheltuielile pentru serviciile comunale care se echivalează la 1650 lei. Un alt sponsor i-a deschis un cont bancar unde lunar îi depune 500lei.

Din București Asociația Tighina l-a ajutat să-i aducă laminat uși pentru apartament . Tot acești oameni care-i sunt străini, adună bani și caută sponsori pentru ai procura o proteză care ar putea să-i completeze lipsa brațului amputat.

Veceaslav spune că nici nu-i cunoaște bine pe oamenii care i-au dotat apartatamentul cu uși și cu pardoseală. „Au venit și mi-au adus mașină de spălat, uși și podele. Este o asociație din București. Tot ei vor să-mi adune bani pentru proteză. Am auzit că costă 24000 euro, însă eu nici nu pot visa la aceasta, deoarece am copii pe care trebuie să-i cresc și nu dispun de așa bani.”

A încercat să se încadreze în cîmpul muncii. Zece ani a lucrat la piața centrală, dar din cauza neînțelegerilor cu autoritățile a hotărît că nu mai poate rezista și a plecat.

„Am scris scrisori la primărie și guvern că am nevoie de uși și podele. Primăria m-a refuzat, dar guvernul a transmis actele la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei și mi-au dat 3500 lei. Ei au hotărît că asta va fi de ajuns. ”

Și-a cîștigat dreptul la CEDO

A locuit în garsonieră împreună cu familia și cei trei copii. După 18 ani de insistență, în decembrie a anului 2009 a intrat în apartamentul cu trei odăi.

„ Am primit apartamentul și am înțeles că timp de 20 de ani trebuie să-l răsplătesc, dar mai apoi trebuie să plătim încă pentru privatizare. Din cîte țin minte în jur de patru sute de mii de lei . Eu să fi avut așa bani îmi cumpăram apartamentul meu. De unde să i-au banii aceștea?”

Anatol Bâzgu, combatant care i-a fost și avocartul său, spune despre parcurgerea instanțelor de judecată în țară. „După ce am trecut toate instanțele și am contestat hotărârea la Curtea Supremă, am depus actele la executorul judecătoresc. Acolo au stat timp îndelungat, iar conform legislației, dacă executarea nu are loc în decurs maximum jumătate de an avem dreptul să scrim cererea la Curtea Europeană, ceea ce am și făcut. A avut loc cîștig de cauză și astfel reclamantului trebuie să-i fie achitat suma de 900 euro.”

Din spusele avocatului înțelegem că aceste hotărâri trebue să fie executată în decurs de trei luni, dar de obicei se execută spre sfârșitul termenului. „I-am rugat să manifeste stimă și să respecte decizia măcar până pe 2 martie. Ei au spus că se vor strădui ”, ne spune el.

Autoritățile au explicat, însă, că „ nu este vina noastră, ci sistemul nostru este în așa mod organizat că toate plățile care trebuiesc efectuate se exercită în ultima zi ”.

Reprezentantul lui Veceaslav Platonov, este de părerea că dacă autoritățile nu se vor mobiliza și nu vor lua măsuri, atunci ei vor fi nevoiți să înainteze o plîngere la cabinetul de miniștri ai consiliului Europei.

,,Act de binefacere pentru veteranii din Puhoi”

de Tamara Grejdeanu

 Aproximativ 40 de veterani din satul Puhoi circulă zilnic cu autobuzul pentru a ajunge la serviciu în Chişinău. Costul unui bilet într-o singură direcţie este de 12 lei, taxă pe care, cei mai mulţi dintre veterani nu o achită, motiv pentru care, fiecare zi începe cu un conflict.

Şoferii rutelor Chişinău-Puhoi sunt transportatori privaţi şi nu recunosc dreptul veteranilor de a circula gratuit pe această rută suburbană. Mai mult, aceştia spun că s-au săturat să facă act de binefacere pentru veterani, şi în curînd intenţionează să apeleze la sprijinul autorităţilor pentra a rezolva situaţia. Şoferii ne mai spun că din momentul în care gara auto nu mai eliberează bilete de 0 lei, toţi trebuie să achite costul călătoriei. De această situţie sunt nemulţumiţi atît şoferii cît şi unii călători. Aceştia spun, că dimineaţa toate locurile din autobuz sunt ocupate de veterani, care fac scandal şi refuză să plătească.

Anatolie Furdui, reprezentantul veteranilor din Puhoi, spune că legitimaţia pe care o au le permite această facilitate şi nu înţeleg de ce transportatorii nu recunosc acest drept, mai ales că veteranii din Puhoi, au primit asigurări de la autorităţi, precum că transportatorii au fost informaţi despre listele cu toate categoriile de veterani care dispun de facilităţi: ,,Am circulat atîta timp gratis și acum spun că legiimațiile noastre sunt false, noi am luptat pentru acest drept, și dacă șoferii ne vor impune să plătim, vom protesta din nou”. Şoferii neagă acest lucru şi spun că veteranii profită de ,,titlul” pe care îl poartă.

Pe de altă parte, Efim Donos, reprezentant al Organizaţiei veteranilor din R.Moldova spune că, legitimaţia nu le permite veteranilor să circule fără bilet la rutele suburbane şi că transportatorii au tot dreptul sa ceară bani de la veterani pentru costul călătoriei.

Anterior veteranii din Puhoi au protestat blocînd drumul din localitate, aceştia s-au adresat autorităţilor de la Chişinău pentru a rezolva problema, întrucît indemnizaţia lunară pe care o primesc de la stat nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile de transport.

 „Nu este vina noastră… sistemul nostru este în așa mod organizat…”

„Pentru a vedea cum se manifestă stima autorităților față de eroii neamului, am așteptat o săptămînă și astfel pe data de 1 martie am revenit cu un sunet, să vedem dacă îi va fi plătită compensația. Mi s-a răspuns în felul următor: „Nu este vina noastră că nu se plătește, dar sistemul nostru este în așa mod organizat că toate plățile care trebuiesc efectuate se exercită în ultima zi ”au explicat autoritățile.”

Reprezentantul lui Veceaslav Platonov, este de părerea că dacă autoritățile nu se vor mobiliza și nu vor lua măsuri, atunci ei vor fi nevoiți să înainteze o plîngere la cabinetul de miniștri ai consiliului Europei.

Potrivit Ministerul Muncii, Protecției Sociale și a Familiei, până la 2 martie, 345 de participanţi invalizi şi familiile celor decedaţi în conflictul armat de pe Nistru vor primi ajutoare materiale unice, în mărime de 1.000 de lei.

,,Veteranii fictivi” se aleg cu îndemnizații unice de la stat. Vezi aici cum se întâmplă asta

de Alina Cotoros

Obţinerea îndemnizaţiilor unice, ajutorul de la stat pentru veterani este o procedură birocratică şi dificilă, susţin veteranii conflictului transnistrean. Fiind un privilegiu, cele 42 de mii de lei pentru procurarea, construcţia unei case sau repararea ei ajunge şi în buzunarul celor care nu au fost pe câmpul de luptă, susţin ei. ,,Veteranii fictivi” obţin legitimaţii false. Autorităţile responsabile cunosc situaţia, dar nu ridică degetul deocamdată, să amilioreze situaţia la acest capitol.

 Îndemnizații unice și în buzunarele ,,veteranilor fictivi”

Sergiu Tătaru, veteranul conflictului transnistrean susține că ,,veteranii fictivi” obțin ajutor de la stat

Sergiu Tătaru, veteran al conflictului de pe Nistru susţine că printre veterani circulă informaţii precum că sunt cazuri, când printre beneficiarii îndemnizaţiei unice se numără şi bărbaţi care nu au luptat în tranşee şi nu au călcat niciun picior pe câmpul de luptă. Ba mai mult ,,veteranii fictivi” o duc foarte bine financiar. ,, Noi cunoaştem cazuri când primesc ajutorul de la stat bogătaşii şi cei care nu au luptat în război. Dar şi veterani care au stat lângă la politicieni”, afirmă bărbatul.

42 de mii cu năbădăi și nervi

Alexandru Bâzgu, alt veteran al conflictului transnitrean afirmă că obținerea îndemnizației unice este un sistem birocratic

Conform ordinului din 2010 al guvernului, îndemnizaţiile unice în valoare de 42 de mii lei au luat locul creditelor preferenţiale care erau bani dubli. Banii se acordă în bază scrisorilor de garanţie obţinute până în anul 2010 de către administraţiile publice locale de nivelul II. Cei care nu au scrisori de garanţie primte până în 2010 vor putea beneficia de ajutor începând cu 2014. Şi beneficiarii îndemnizaţiei sunt cei care nu au beneficiat de credite preferenţiale. Dar pentru asta candidaţii trebuie să pregătească un pachet de acte printre care şi legitimaţia de veteran, dar şi documentul care demonstrează că nu deţine o locuinţă mai mare de 6 metri pătraţi pentru fiecare membru al familiei. De cele mai multe ori, procedura durează ani în şir, susţin unii veterani. ,,Se pune întrebarea unde în Chişinău poţi să procuri spaţiu locativ de 41 de mii lei. În plus este un punct,care obligă beneficiarii să folosească banii doar pentru procurarea sau repararea spaţiului locativ. Acesta este şi absurdul. Atunci când era 82 de mii lei era cât de cât mai bine”, spune Alexandru Bâzgu, un alt veteran al conflictului transnistrean.

Este o procedură birocratică, spune preşedintele Asociaţiei de Veterani ,,Tiras-Tighina” ,, Este foarte dificil şi birocratic, până primeşti aceşti bani, trebuie să treci şi anumite comisii. Este complicat ca să obţii 41 de mii lei şi pierzi mult timp şi nervi. Iar comisiei poţi prezenta şi documente false ca să te alegi cu bani”.

 Autoritățile de profil admit legitimațiile false

Neolina Lazari, şefa secţiei datorii şi angajamente financiare din cadrul primăriei municipiului Chişinău spune că nu este responsabilitatea comisiei, ca să verifice veridicitatea legitimaţiei de veteran,unul din actele decisive pentru obţinerea ajutorului.

,,Noi nu suntem expertiză, prezintă legitimaţia confirmă că a participat, dar nu suntem organele care ar trebui să controleze. În primul plan este necesar de a prezenta originalul scrisorii de garanţie, procesul verbal comisiei şi ulterior examinăm stare de asigurare cu spaţiul locativ, care recomandăm în fiecare caz concret”, spune funcţionară.

Iar specialistul principal pentru lucru cu veteranii al Armatei Naţionale, Boris Tălămbuţă spune că veteranii primesc legitimaţia de veteran în baza actelor necesare şi a documentului ce demonstrează că au participat la acţiuni de luptă. „ Conform actelor pe care le prezintă, comisia decide dacă corespund, dacă au participat în acţiuni de luptă, dacă se regăsesc pe liste. Şi se falsifică legitimaţiile la noi. Din păcate au fost dezertori, dar numai în arhivă putem demonstra. Dar eroi au apărut mulţi şi au legitimaţii false. În timpul eliberării legitimaţiilor am descoperit vreo 5 false, făcute la scaner” , adaugă Boris Tălămbuţă.

Potrivit datelor furnizate de ministerul Finanţelor din 2010 până în prezent au primit îndemnizaţii unice aproximativ 1100 de participanţi de luptă pentru apărarea Republicii Moldova. Din bugetul statului fiind alocaţi 39 milioane de lei.

Veteranii de război, nedreptățiți de stat

de Tatiana Scutaru

sursa: arena.md

Autoritățile Republicii Moldova au uitat de veterani. Își amintesc numai când moare câte unul.” Declarația îi aparține lui Anatol Bâzgu, președintele Asociației Mișcării Refugiaților de Război. Acesta mai crede că ”nimeni nu se mai uită la veterani, decât înainte de 2 martie, sau când vin la cimitire”.

Bâzgu ne-a povestit că este dezamăgit de atitudinea pe care o au autoritățile atunci când e vorba să implimenteze legea care impune statul să acorde locuințe veteranilor.

”Spuneți-mi dvs., este normal să participi la acțiuni de luptă pentru apărarea independenței, să fii forțat să părăsești locul de trai și trebuie să te judeci atâta timp cu autoritățile ca să obții o hotărâre judecătoarească în folosul tău? Apoi, să nu se execute și să te adresezi la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului și mai apoi tocmai să obții apartament și despăgubiri morale? Asta e un lucru și un drum foarte lung.”

Până acum, statul a construit 2 blocuri locative pentru familiile veteranilor, unul pe strada Ginta Latină și altul pe strada Milescu Spătaru. În ambele blocuri locuiesc câte 80 de familii. Alte 40 sunt în ,,lista de aștepatre” pentru a primi garsoniere. Gheorghe Romașco este în lipsa de așteptare din anul 2007. Deși are o hotărâre, încă nu și-a primit apartamentul promis de stat.

Veceaslav Platonov este unul dintre veteranii care, după ce a primit refuz de la Curtea de Apel Chișinău, a câștigat, în decembrie 2011, procesul la CEDO. Platonov a primit 900 de euro despăgubiri morale și un apartament cu 3 camere. Sunt însă multe alte persoane care pierd litigiile, spune Bâzgu. Maria Lupașcu este văduvă de război și are în întreținere doi copii. Femeia a avut un litigiu de judecată cu primăria timp de doi ani de zile și a pierdut, într-un final, procesul.

Asociațiile de veterani în conflict după 20 de ani de la încetarea focului

de Marian Cepoi

Pe an ce trece Asociaţiile de veterani de la războiul transnistrian devin tot mai dezmembrate iar ca rezultata ele nu sunt suficient de puternice pentru a face presiuni asupra Guvernului şi a-şi îndeplini scopul de baza- de a apăra interesele veteranilor de război.

Intrigile interne îi divizează pe veterani în zeci de organizații care nu pot ajunge la viziuni comune nici chiar în cele mai esențiale și acute probleme cu care se confruntă, cum ar fi: asistența socială, ajutorul invalizilor și acordarea locuințelor. Divergențele dintre cele peste 18 organizații republicane și locale apar din mai multe motive: listele celor care au luptat, problema recunoaşterii voluntarilor sau criteriul politico-etnic, etc.

Din 31 de mii doar jumătate au luptat

,,Dacă aveam 31 de mii de oameni ajungeam până la Moscova”, spune indignat președintele organizației de combatanți ai războiului de la Nistru, Anatolie Caraman.

,,La conflict au participat nu mai mult de 12-13 mii de oameni. Nu 31 de mii aşa cum arată

Anatolie Caraman, președintele Asociației de veterani ,,Tiras-Tighina”

datele oficiale. Restul 17 mii de participanți au fost incluși pe listele veteranilor de război pentru a beneficia de indemnizațiile de veteran”, adaugă președintele organizației.

Și de acest lucru sunt vinovați președinții de raione împreună cu președinții de asociații ale veteranilor care au funcția de a-i recunoaște pe cei ce au luptat, spune președintele Uniunii Naționale a Veteranilor ,,Sf. Ghoerghe”, Victor Alerguș.

,,La început asta a fost o afacere destul de profitabilă. Prin niște înțelegeri au fost înscriși în listele veteranilor de război mai mulți oameni care nu au ținut arma în mână sau au părăsit locul de luptă. Atunci se dădeau apartamente la jumate de preț și alte benefici de care au avut parte.

Nici acum aceste liste nu sunt revizuite. La moment Guvernul lucrează la un proiect de revizuire a listelor, dar simt eu, că asta nu se va întâmpla foarte repede și va fi un scandal mare între Asociații”, mai spune Alerguș.

Vicepremierul pe probleme sociale , Mihai Moldovanu spune că Guvernul va efectua în scurt timp o revizuire a listelor dar cât de bine şi cât de repede se va face depine tot de asociaţiile veteranilorcare nu sunt întro relaţie tocmai bună, recunoaşte oficialul.

,,Iar de listele suplimentate cu mii de veterani care nu merită acest statut este rezultatul fostei guvernări”, a mai adăugă vicepremierul.

Problema voluntarilor

Preşedintele Uniunii Naţionale a Voluntarilor de Război, Sergiu Caracai spune că voluntarii nu sunt recunscuţi ca categorie aparte participantă la confict. Şi chiar dacă ca categorie sunt vizaţi de legea cu privire la veterani adopată în 2003, la modul practic ei nu pot beneficia de toate indemnizaţiile fiindcă nu au fost nici carabinieri, nici poliţişti, nici echipe cu destinaţie specială, mai spune preşedintele Uniunii Voluntarilor.

Însă, Mihai Moldovanu spune că voluntarii sunt recunoscuţi ca veterani de război, conform legii din 2003 şi că pot beneficia toate privilegiilor de pe care le oferă această lege.

De aici apar şi disensiunile, fiindcă nici unele Ascociaţii de veterani nu-i recunosc pe voluntari.

Victor Alerguș, președintele Uniunii Naționale a veteranilor ,,Sf. Gheorghe”

Preşedintele Uniunii Naţionale a Veteranilor, Victor Alerguș mai spune că este indignat de faptul că voluntarii din războiul de la Nistru îşi doresc un statut aparte. Potrivit lui, legislaţia în vigoare referitoare la veterani reflectă adecvat situaţia diferitelor categorii de veterani de război, existente la moment în Republica Moldova.

,,Şi apoi nu-i putem compara pe poliţişti şi miltarii care stăteau în prima linie de lupta cu voluntarii sau cu cei care stăteau pe linia a treia”, mai adaugă Alerguş.

Criteriul politic şi etnic

Anatolie Caraman mai spune că un alt motiv pentru care Asociațiile de veterani nu pot fi unite este viziunea acestora asupra aparteneței etnice a cetățenilor RM și a celor care au luptat. Anatolie Caraman susține că organizație pe care o conduce a apărut prima şi este de orientare pro-românească. Anume din acest motiv, ulterior au apărut și alte Asociații, prin 94, pe timpul agrarienilor.

,,Asociații moldoveniste care denigrau ideea de moldoveni- popor român și astfel făceau zâzanie între frații de armă. Iar cele mai multe asociaţii au apărut pe timpul comuniştilor şi au fost folosite în scopuri politice, prin campanii electorale. Comuniştii aveau nevoie de forţe iar veteranii războiului de la Nistru sunt persoane credibile în societate. Una din aceste oganizaţii este cea a lui Victor Alerguş, care a apărut în 2005 sub egida directă a preşedintelui Voronin, special pentru a le dezbina pe celelalte. Cum erau recrutaţi membri în această asociaţie? Simplu, mergeau pe la fiecare comisariat şi îi obligau să se încrie în Asociaţie. Erau cu comuniştii iar acum sunt democraţi”, mai subliniază Caraman.

Victor Alerguș, însă recunoaşte deschis că este român, dar nu neagă faptul că Asociaţile de veterani nu pot colabora cu politicul:

,,Ca şi orice altă organizaţie noi vrem să ne ajutăm membrii. De unde din altă parte să căutăm bani dacă nu din proiecte străine şi chiar din colaborarea cu partide politice şi Guvern.

,,Nu-şi pot împărţi locurile, dar pătimim noi”

,,Eu am făcut parte dintr-o asociaţie şi am ieşit fiindcă numai vorba din ei. Implicarea politică e foarte mare şi fiecare încearcă să tragă la turta lui” spune Sergiu, unul din veteranii întâlniți pe 2 martie la comemorarea celor douăzeci de ani de la începerea războiului de la Nistru.

Iar Victor, la fel veteran de război spune că în Asociaţiile de combatanţi este un ,,bardac”, cu mai mulţi conducători care nu-şi pot împărţi fotoliile, dar în rezultat pătimim noi.

,,Cu ordinul ,,Ştefan cel Mare” în piept pe când la război aduceau cartofi prăjiţi dar noi luptam!? E mare dezordine şi nedreptate. Meritul este al acestor o sumedenie de Asociaţii care activează în interesul cuiva” spune Vasile, un alt participant la conflictul armat din 92 care a venit cu o floare pentru colegii săi căzuți pe câmpul de luptă.

O încercare eşuată de a-i unifica

În 2010, la iniţiativa ministrului apărării, Vitalie Marinuţa s-au convocat toţi preşedinţii de Asociaţi şi s-a încercat formarea unui comitet de veterani care să ia hotărâri comune şi care să reprezinte viziunile tuturor Asociaţiilor de combatanţi.

Anatolie Caraman, preşedintele Tiras-Tighina, care a spus că ar fi bine să existe un magistrat al tuturor Asociaţiilor unde să fie discutate problemele sociale a fost unul din cei care nu adorit să i-a parte la acest organ.

,,Defapt acolo au fost invitaţi mai mulţi ruşi decât noi, şi în aşa condiţii eu nu am fost de acord”, mai spune colonelul.

Cu aceiaşi propunere vine şi Igor Boţan, directorul executiv al ADEPT

,,Poate că ar trebui ca fiecare organizaţie să aştearnă pe hârtie punctul său de vedere, adică adevărul său. Şi după aceea să delegaţi reprezentanţi într-un comitet de conciliere ca să apropiaţi poziţiile cât se poate de mult. Va fi greu, dar nu imposibil de găsit adevărul comun”, a spus Igor Boţan.

Războiul de la Nistru trăit de jurnaliști

de Lidia Prisac

De obicei, amintirile despre războiul de pe Nistru se leagă de cele ale combatanților. Puțini sunt cei, însă, care fac conexiune între acest război și cei care au făcut reportaje despre mersul evenimentelor, despre desfășurarea acțiunilor și situația de pe câmpul de luptă. Reporterii de război, Valentina Ursu, astăzi reporter la Radio Europa Liberă și Nicolae Pojoga, profesor de fotojurnalism, deși pe poziții diferite au fost cot la cot cu combatanții și au devenit martorii și cronicarii evenimetelor flagelului militar din 1992.

Deși, povestea fiecăruia în acest război pare a fi identică, ele au percepții diferite. Fotojurnalistul Nicolae Pojoga, pe care l-am întâlnit la expoziția, ”Memoria unui război nedeclarat”, din incinta Muzeului Național de Arheologie și Istorie a Moldovei, dedicată celor 20 de ani de la războiul de pe Nistru, își amintește că vestea războiului l-a prins săpând în grădină, ”…deși eram în cunoștință de cauză ce se întâmpla, pentru că fusesem pe la Tiraspol, atunci am auzind la radio cuvântarea președintelui Mircea Snegur”. Își amintește că doar cu ceva timp înainte venise din Crabah, unde a fost la fel jurnalist de război timp de o lună jumătate. ”Lucram la agenția Moldpres și am devenit reporter de război la ziarul Oastea Moldovei, …aveam permis pentru zona de conflict de la Ministerul de Interne, astfel, dimineata eram la război, seara eram acasă… jumătate de oră prin Vadul lui Vodă, până la Bender, dura cam o oră”.

Valentina Ursu, unica femeie reporter de război, își amintește că a devenit cronicarul conflictului armat pe când activa în cadrul departamentului Radio Actualități al Radio Moldova „…a fost un fel de îndeplinire a imisiunii…, trebuia de elucidat conflictul armat, o zonă cu mare risc, adevărul că puțini se încumetau să meargă acolo.., peste ani îmi puneam și eu întrebarea dacă trebuia să merg acolo sau nu… astăzi aș judeca altfel. Dar categoric aș merge și acum, dar doamne ferește să se mai întâmple…”. Deși zilele unui reporter în război arătau diferit ele începeau identic ”…mergeam cu noaptea în cap, dacă mergeai pe la platoul Coșnița, mergeai pe la Moldovata, ducpă car iți mai trebuiau încă 2 ore ca să reișești să te întorci la Chișinău pentru că tehnica unui reporter era diferită de cea de astăzi. Trebuia să culegi informația, să aduni întrebările, să revii și la Chișinău…, deși am folosit și telefonul pentru misiuni în direct, deseori făceam transmisiune în direct cînd mă aflam, fie la președintele comitetului executiv Criuleni, fie la primarul de la Cocieri, fie la comisariatul de poliție din Tighina. Mergeam dimineața și de multe ori uitam de mine, uitam să și mănănc… Nu aveam nici o frică, prin faptul că am cunoscut atâta lume bună, adevărați partioți ai acestui pământ, timpul trecea foarte repede…”

… eram simpli spectatori…”

Nicolae Pojoga își amintește că în comparație cu cei care luptau, reporterii de război erau doar spectatori ”… mergeam cam peste tot, vorbeam cu unul cu altul… erau cam supărați pe noi care umblam încolo-încoace, blazați cu camera de fotografiat la gât… Eram mesagerul părților, a ceea ce se întâmpla la Chișinău, în Parlament și acolo, în tranșee, misiunea mea nu mi-a fost clară, nu mii clară nici astăzi… Valentina Ursu, se crede că a fost avantajată ca reporter de război ”…M-am simțit chiar favorizată pentru că printre bărbați o femeie, am ajuns în zonele de risc, în tranșee etc. Soarta era de partea mea, pentru că puteam să obțin informații, acum bănuiec că un bărbat mai greu le-ar fi obținut. Mulți dintre combatanți mi-au devenit prieteni, cunoștințe bune, de fiecare dată când reveneam nu imi era greu să găsesc să îmi vorbească cum a decurs o operațiune, cum s-au mobilizat, cum au făcut pași înapoi…”.

…Moartea la război nu este ca în filme…”

Duritatea războiului constă în moartea pe care o vezi în fiece clipă. Moartea este cea care te marchează ireversibil – acesta este mesajul cronicarilor de război. Valentina Ursu spune că a văzut atâtea secerături de vieți omenești, cazuri peste cazuri, începând cu Coșnița, Cocieri, Tighina. ”…Cele mai sângeroase lupte sau dus la Tighina, unde ostașii, de 18 ani, au venit chiar nepregătiți, habar nu aveau cum să lupte într-un conflict armat, pe lângă faptul că erau tinerei și nepricepuți, au mai fost lăsați și în voia sorții. Îmi amintesc ceai mai sângeroasă duminică, pe 19 iunie, la Tighina, care chiar m-a marcat, pentru că vedeam cum săreau capurilile, mâinile, picoarele și cum peste cei răpuși de gloanțele inamicilor, treceau buldiozerele… De frică, au fost și mulți care fugeau de pe câmpul de mucă și care azi se dau mari politicieni și lideri de formațiuni politice…”. ”Vara, la Tighina am nimerit într-o încercuire și nu prea vezi ieșire, trag din toate părțile, și nu trebuești nimănui… Am văzut cum au murit lângă mine, este îngrozitor și înjositor… Am avut norocul să nu pun mâna pe armă, să nu trag, deși, acum, peste atâțea ani, am coșmaruri legate de momentul când am fost în încercuire… frica, e mare, e mare și ea vine foarte târziu… La război nu există sentimente, nu există viață, nimic personal, asta este cel mai devastator sentiment”, cu greu ne vorbește Nicolae Pojoga.

…Chișinăul nu avea idee ce se întâmpla acolo…”

Ambii reporteri afirmă că ceea ce se întâmpla pe Nistru nici pe departe nu se știa în capitala țării. Nicolae Pojoga menționează că era de la cer la pământ, ”Chișinăul nu avea idee ce se întâmpla acolo, răceală, fără mâncare, uneori fără muniții… Combatanții nu au simțit umărul Chișinăului, asta e o tragedie mare – aici erau serbări peste serbări, discoteci, acolo se murea…”. ”…În multe cazuri nu s-a cunoscut realitățile de acolo și ceea ce se vorbea aici. Concluzia pe care am tras-o este că în anturajul conducerii de atunci erau persoane care nu informau obiectiv ceea ce întâmpla acolo. Constrastul cel mai mare era că acolo se împușca, la trei combatanți le revennea o singură armă, iar la Chișinău erau discoteci de dimineață până seara. Inclusiv copii marilor demnitari se distrau în baruri, și discoteci…” spune Valentina Ursu.

Combatanții războiului de pe Nistru nu știau pentru ce luptă…”

Și Nicolae Pojoga și Valentina Ursu susțin că cei care au luptat în războiul de pe Nistru nu și-au știut cu adevărat adversarul sau înpotriva cui luptă. ,,În comparație cu cei din Carabah, care erau mai motivați psihologic, având la bază factorul etnic, religios, combatanții noștri nu știau să-și definească pentru ce luptă – pentru separatiștii dracului! De partea cealaltă a Nistrului erau mai pregătiți, ei luptau împotriva fascismului românesc, împotriva naționalismului – vector care este important într-un război”, ne spune Nicolae Pojoga. ,,Este adevărat că moldovenii au avut un dușman foarte puternic, au venit o sumedenie de elemente criminale, cărora li se plătea pe atunci câte 1000 de dolari americani, o sumă importantă pe atunci, inclusiv Armata a 14-a cu un efectiv militar și armament de ultimă oră. Cei care au venit spuneau că noi căutăm români și trebuie să distrugem națiunea…”, ne relevă Valentina Ursu.

…Războiul de pe Nistru dacă a și fost câștigat a fost câștigat doar prin propaganda și ideologia pe care o făcea mass-media din Rusia…”

Valentina Ursu ne spune că propaganda rusă în războiul de pe Nistru a fost decisivă în pierderea războiului de către moldoveni. ”Cunoaștem foarte bine Maiacul, de la Grigoriopol, care de dimineață până seara spuneau că vin românii că tancurile românești au ajuns la Nistru …”. Nicolae Pojoga crede că într-un război există atâtea controverse ”… război ideal nu există, pe o tablă simplă de șah nu înțelegi care este orchestra forțelor…”.

…Noi vă lăsăm în pace aduceți un borcan cu vin…”

De multe ori, în orice război, există discursul nonverbal al celor care luptă. Cronicarii de război, Valentina Ursu și Nicolae Pojoga, au surprins acest discurs. ”Acum știu bine că existau și parlamentari care au negociat anumite lucruri peste capul celor mai mari, anumite pause cum ar fi cele de Paști, de Crăciun. Am fotocopii care arată negocierea închiderii focului, documente care au fost semnate de generali care au luptat în Afghanistan, și iată în războiul de pe Nistru s-au pomenit luptând unul împotriva altuia… dar au găsit limbă comună, se punea mare speranță în acel armistițiu…, însă acesta nu a plăcut…”, ne vorbește Nicolae Pojoga. Valentina Ursu ne relatează că ”…începând cu luna martie până în iunie, participam și la negocieri care se purtau între partea moldovenească, partea rusă și partea transnistreană. În multe cazuri ei găseau limbaj comun. Înțelegeau că acel război era impus și nu se merita să se încaiere mai tare, se împăcau, semnau concilieri… Îmi aduc aminte pe la mănăstirea Neamț, ei spuneau, noi vă lăsăm în pace aduceți un borcan cu vin și dați să bem câte un păhar de vin. După aceasta în unele segmente de securitate, un armistițiu dura câteva zile, dar apăreau provocatori și acele ordine de sus că trebuie să tragă…”

Combatanții de pe Nistru – oameni ai nimănui…”

Atât Valentina Ursu cât și Nicolae Pojoga afirmă că cei mai nedreptățiți de pe urma războiului depe Nistru sunt combatanții. ”… Vai de mine cât sunt ei de nedreptățiti, nemulțumiți, marcați… un indice este multitudinea de organizații de război care nu se înțeleg… În opinia statului ei cer prea mult, în opinia combatanșilor statul nu le-a oferit nimic. Din păcate un contract între stat și combatant nu a existat, nu există și nu va exista”, spune Nicolae Pojoga. ”Am văzut moartea cu ochii, dar plâng de milă multor combatanți care astăzi își pun capăt zilelor nefiind război. E o mare tragedie pentru Republica Moldova și ar trebui să dea bătăi de cap guvernanților… Combatanții ajunși la limita sărăciei își pun capăt zilelor. Nu e vorba de unul ci de zeci, sute care au ajuns la limita disperării”, mai adaugă Valentina Ursu.

Atât Valentina Ursu cât și Nicolae Pojoga și-au valorificat munca de reporteri de război în mai multe lucrări. Valentina Ursu a publicat lucrarea Râul de sânge, în mare parte o culegere de reportaje de la războiul de pe Nistru. Nicolae Pojoga a participat cu expoziții de fotografii pe tema războiului la Sibiu, New York, București, Tokio. Regretul ultimului este că nici un combatant nu se regăsește în fotografii, însă explicația acestui este că aceasta este peste tot, în toate războaiele, sunt niște lucruri care nu se întâlnesc.

Advertisements

About mariancepoi

Imi place viata, insa nu o vad fara libertate, dreptate si fara dragoste!
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s